De fiecare dată când statul anunță o nouă taxă sau modifică una existentă, apare aceeași întrebare: „Cum mă va afecta?”
În cazul pieței imobiliare, răspunsul este aproape niciodată simplu.
La prima vedere, o taxă pare doar o sumă în plus pe care cineva trebuie să o plătească. În realitate însă, istoria ne arată că fiscalitatea poate schimba mult mai mult decât atât. Poate influența decizia unei familii de a cumpăra prima locuință, poate determina un investitor să renunțe la un proiect, poate încuraja sau descuraja construcțiile noi și, uneori, poate schimba chiar felul în care sunt construite orașele.
Poate părea greu de crezut, dar unele dintre cele mai cunoscute clădiri din Europa arată astăzi așa cum le vedem tocmai din cauza unor taxe introduse cu sute de ani în urmă. În alte țări, impozitele au redus speculațiile, au adus locuințe goale înapoi pe piață sau, dimpotrivă, au făcut ca oamenii să amâne cumpărarea ori vânzarea unei locuințe.
În ultima perioadă, și în Republica Moldova se discută tot mai des despre TVA în sectorul rezidențial, impozitarea câștigurilor de capital, limitarea plăților în numerar și alte modificări fiscale cu impact asupra pieței imobiliare.
De aceea, înainte de a spune că o taxă este bună sau rea, merită să privim puțin în urmă și să vedem ce s-a întâmplat în alte țări. Istoria ne oferă câteva lecții surprinzătoare și demonstrează că, uneori, efectele unei politici fiscale nu se văd doar în bugetul statului, ci și în felul în care oamenii cumpără, construiesc și locuiesc.
Imaginați-vă că, de mâine, ați plăti un impozit mai mare doar pentru că locuința dumneavoastră are mai multe ferestre.
Pare absurd. Totuși, exact acest lucru s-a întâmplat în Anglia la sfârșitul secolului al XVII-lea.
În 1696, regele William al III-lea a introdus celebra Window Tax (Taxa pe Ferestre), considerată una dintre cele mai neobișnuite politici fiscale din istorie. La acea vreme, autoritățile căutau o metodă simplă de a taxa averea populației, fără să fie nevoie să intre în casele oamenilor pentru a le evalua bunurile. Soluția a fost ingenioasă: cu cât o locuință avea mai multe ferestre, cu atât proprietarul era considerat mai înstărit și trebuia să plătească un impozit mai mare.
Însă oamenii au găsit rapid o metodă de a evita această taxă. În loc să plătească mai mult, mii de proprietari au zidit pur și simplu o parte dintre ferestre. Era mult mai ieftin să astupi câteva ferestre decât să achiți anual un impozit mai mare.
Consecințele s-au văzut în întreaga țară. Clădirile au devenit mai întunecate, ventilația naturală s-a redus, iar calitatea locuirii s-a deteriorat. În secolul al XIX-lea, medicii au început să avertizeze că lipsa luminii și a aerului favoriza răspândirea bolilor, în special în orașele aglomerate.
După 156 de ani, autoritățile au renunțat la această idee, iar Window Tax a fost abolită în 1851.
Cu toate acestea, urmele ei pot fi văzute și astăzi. Dacă vă plimbați prin Londra, York, Bath, Bristol sau Edinburgh, veți observa numeroase clădiri istorice cu ferestre zidite – o amprentă vizibilă a unei politici fiscale adoptate cu peste trei secole în urmă.
Lecția: istoria arată că oamenii își adaptează aproape întotdeauna comportamentul atunci când se schimbă regulile fiscale. Uneori, efectele sunt mult mai profunde decât își imaginează legiuitorii. O simplă taxă introdusă pentru a aduce mai mulți bani la buget a schimbat arhitectura orașelor britanice pentru sute de ani și a devenit unul dintre cele mai cunoscute exemple despre modul în care fiscalitatea poate influența nu doar economia, ci și felul în care oamenii construiesc și locuiesc.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în perioada Revoluției Franceze, autoritățile au introdus o taxă care, la prima vedere, părea simplă și echitabilă. Începând cu 1798, proprietarii plăteau impozit în funcție de numărul ușilor și ferestrelor unei clădiri. Ideea era că o casă cu mai multe ferestre era mai mare și mai valoroasă, deci proprietarul își permitea să contribuie mai mult la bugetul statului.
În practică însă, efectele au fost cu totul altele.
Pentru a plăti taxe mai mici, mii de proprietari au început să zidească ferestrele existente sau să construiască locuințe cu cât mai puține deschideri spre exterior. Chiar și astăzi, în multe orașe din Franța și Marea Britanie pot fi observate clădiri istorice cu ferestre zidite – o moștenire a acelei politici fiscale.
Consecințele au depășit însă domeniul arhitecturii. Locuințele au devenit mai întunecate, circulația aerului s-a redus, iar condițiile de locuire s-au înrăutățit. În secolul al XIX-lea, tot mai mulți medici și specialiști în sănătate publică au început să critice această taxă, susținând că lipsa luminii naturale și a ventilației favoriza răspândirea bolilor, în special în cartierele aglomerate.
După mai bine de un secol de aplicare, autoritățile au recunoscut că efectele negative depășesc beneficiile fiscale, iar taxa pe uși și ferestre a fost abolită în 1926.
Lecția: Franța demonstrează că o taxă aparent logică poate produce efecte neașteptate timp de generații. Când oamenii își schimbă comportamentul pentru a plăti mai puține taxe, consecințele nu se văd doar în economie, ci și în arhitectură, în calitatea locuirii și chiar în sănătatea populației. Uneori, cele mai importante efecte ale unei politici fiscale sunt cele pe care nimeni nu le-a anticipat atunci când legea a fost adoptată.
Dacă ați vizitat vreodată Amsterdamul, probabil ați observat ceva neobișnuit. Multe dintre casele construite de-a lungul canalelor sunt incredibil de înguste. Unele au o lățime de doar 2–3 metri, dar se întind pe patru, cinci sau chiar șase niveluri.
De ce au fost construite așa?
Una dintre explicațiile istorice este legată de sistemul de taxare folosit în secolele XVII–XVIII. În acea perioadă, impozitele și taxele pentru proprietățile aflate de-a lungul canalelor erau influențate, printre alți factori, de lățimea fațadei orientate spre stradă sau canal.
Pentru proprietari, soluția era ingenioasă: construiau o fațadă cât mai îngustă pentru a reduce povara fiscală, iar în spatele acesteia extindeau clădirea în adâncime și pe verticală. Astfel, reușeau să obțină o suprafață generoasă fără să plătească taxe corespunzătoare unei fațade mai late.
Acest model arhitectural a influențat imaginea Amsterdamului timp de secole. Chiar și astăzi, multe dintre aceste clădiri sunt locuite, iar fațadele lor înguste au devenit unul dintre cele mai fotografiate simboluri ale orașului.
Există însă o altă curiozitate. Deoarece scările interioare erau foarte înguste și abrupte, mobilierul nu putea fi transportat prin interiorul casei. De aceea, aproape toate clădirile istorice au în partea superioară a fațadei un cârlig metalic, folosit și astăzi pentru ridicarea mobilei și a obiectelor voluminoase direct pe ferestre.
Lecția: politica fiscală poate lăsa urme vizibile în arhitectura unui oraș timp de sute de ani. Uneori, o simplă regulă de impozitare schimbă nu doar comportamentul oamenilor, ci și imaginea unei capitale pentru generații întregi.
Singapore este considerat de mulți economiști unul dintre cele mai eficiente modele de politică locativă din lume. Astăzi, peste 75% din populație locuiește în apartamente construite prin programele publice ale Housing & Development Board (HDB), iar rata proprietății asupra locuințelor depășește 89%, una dintre cele mai ridicate din lume.
Pentru a menține locuințele accesibile, autoritățile au înțeles că nu este suficient doar să construiască apartamente. Era nevoie și de măsuri care să limiteze cumpărăturile făcute exclusiv în scop speculativ.
Astfel, Singapore a introdus Additional Buyer's Stamp Duty (ABSD) – o taxă suplimentară aplicată în funcție de numărul locuințelor deținute și de statutul cumpărătorului.
De exemplu, un cetățean din Singapore care cumpără prima locuință nu plătește această taxă suplimentară. În schimb, dacă aceeași persoană cumpără a doua locuință, va achita un impozit suplimentar de 20% din valoarea proprietății, iar pentru a treia locuință și următoarele, taxa ajunge la 30%.
Măsurile sunt și mai stricte pentru cumpărătorii străini. În prezent, aceștia achită o taxă suplimentară de 60% din valoarea locuinței, una dintre cele mai ridicate din lume.
Să luăm un exemplu.
Dacă un investitor străin dorește să cumpere un apartament în valoare de 1 milion de dolari singaporezi, doar taxa suplimentară va fi de 600.000 de dolari singaporezi, la care se adaugă celelalte taxe și costuri ale tranzacției.
Prin aceste măsuri, autoritățile transmit un mesaj foarte clar: prima locuință este pentru locuit, iar investițiile speculative trebuie să suporte un cost mai mare.
Rezultatele sunt vizibile. Piața imobiliară din Singapore a rămas una dintre cele mai stabile din Asia, iar perioadele de creștere accelerată a prețurilor au fost, în general, mai temperate decât în alte mari centre financiare. Chiar și așa, autoritățile continuă să ajusteze periodic taxele și regulile de creditare, deoarece piața locuințelor este influențată și de alți factori, precum creșterea populației, veniturile, costurile construcțiilor și economia globală.
Lecția: Singapore demonstrează că fiscalitatea poate fi folosită cu mare precizie. În loc să taxeze la fel toți cumpărătorii, statul face diferența între o familie care își cumpără prima locuință și un investitor care achiziționează mai multe proprietăți. Astfel, taxele nu sunt utilizate doar pentru a aduce venituri la buget, ci și ca un instrument de politică publică menit să protejeze accesul populației la locuințe și să limiteze speculațiile excesive.
În ultimul deceniu, Vancouver a devenit unul dintre cele mai scumpe orașe din lume pentru cumpărarea unei locuințe. În același timp, autoritățile au observat un fenomen care i-a nemulțumit pe mulți locuitori: mii de apartamente rămâneau goale, deși orașul se confrunta cu o lipsă acută de locuințe și cu chirii în continuă creștere.
În 2017, municipalitatea a introdus Empty Homes Tax, o taxă anuală aplicată proprietarilor care își lăsau locuințele neocupate pentru perioade îndelungate, fără un motiv justificat. Inițial, taxa a fost stabilită la 1% din valoarea impozabilă a proprietății, însă, pe măsură ce autoritățile au dorit să descurajeze și mai mult acest fenomen, nivelul ei a crescut treptat, ajungând astăzi la 3%.
Să luăm un exemplu simplu. Pentru un apartament evaluat la 1,5 milioane de dolari canadieni, proprietarul poate plăti aproximativ 45.000 de dolari canadieni pe an dacă locuința rămâne vacantă și nu se încadrează în categoriile exceptate de lege.
Scopul acestei taxe nu a fost colectarea unor venituri mai mari la buget. Obiectivul principal a fost schimbarea comportamentului proprietarilor și readucerea locuințelor în circuitul pieței. Proprietarii au fost încurajați să închirieze apartamentele, să le vândă sau să le utilizeze efectiv, în loc să le păstreze goale ani la rând.
Potrivit rapoartelor publicate de municipalitate, în primii ani de aplicare a taxei, numărul locuințelor declarate vacante s-a redus cu peste o treime, iar mii de apartamente au revenit pe piața chiriilor. În același timp, taxa a generat venituri care au fost direcționate către programe de locuințe accesibile și sociale.
Totuși, experiența Vancouverului arată că această măsură nu a rezolvat singură problema accesibilității locuințelor. Prețurile au continuat să fie influențate de alți factori, precum oferta limitată de terenuri, migrația, costurile ridicate ale construcțiilor și cererea puternică.
Lecția: Vancouver demonstrează că fiscalitatea poate fi folosită nu doar pentru a aduce bani la buget, ci și pentru a schimba comportamentul proprietarilor. Totuși, chiar și o taxă aplicată locuințelor vacante nu poate rezolva, de una singură, problemele unei piețe imobiliare complexe. Ea poate pune în circulație mai multe locuințe, dar nu poate înlocui o strategie coerentă de dezvoltare urbană și de construire a unor locuințe accesibile.
În majoritatea statelor australiene, cumpărătorii plătesc o taxă la achiziția unei locuințe, cunoscută sub numele de Stamp Duty. Aceasta este calculată în funcție de valoarea proprietății și poate ajunge la zeci de mii de dolari australieni.
De exemplu, în statul New South Wales, cumpărarea unei locuințe în valoare de 1 milion de dolari australieni poate genera o taxă de aproximativ 40.000 de dolari australieni (circa 24.000–26.000 de euro), sumă care trebuie achitată imediat, pe lângă avansul pentru credit și celelalte costuri ale tranzacției.
Pe măsură ce prețurile locuințelor au crescut puternic în ultimele două decenii, a crescut și valoarea acestei taxe. Pentru multe familii, schimbarea locuinței a devenit o decizie tot mai costisitoare.
Rezultatul este că numeroși proprietari aleg să rămână în aceeași casă chiar și atunci când aceasta nu mai corespunde nevoilor lor. Familiile tinere rămân în apartamente prea mici, iar cuplurile în vârstă continuă să locuiască în case mult prea mari, deoarece costul fiscal al unei noi achiziții este dificil de justificat.
Economiștii australieni consideră că această taxă reduce mobilitatea populației și încetinește circulația locuințelor pe piață. Din acest motiv, în ultimii ani mai multe state, inclusiv New South Wales și Australian Capital Territory, au analizat sau au început reforme prin care taxa unică la cumpărare să fie înlocuită treptat cu un impozit anual pe proprietate, considerat mai eficient și mai puțin descurajator pentru tranzacții.
Lecția: Australia arată că o taxă mare aplicată în momentul cumpărării nu reduce neapărat prețurile locuințelor. În schimb, îi determină pe oameni să se mute mai rar, reduce numărul tranzacțiilor și face piața mai puțin flexibilă. Uneori, efectul unei taxe nu se vede în prețul apartamentelor, ci în faptul că proprietarii aleg să nu mai facă pasul către o locuință mai potrivită nevoilor lor.
În Germania, cumpărarea unei locuințe implică un cost fiscal important încă din ziua semnării contractului. Fiecare cumpărător achită impozitul pe transferul proprietății (Grunderwerbsteuer), iar nivelul acestuia diferă de la un land la altul, fiind cuprins între 3,5% și 6,5% din prețul de achiziție.
La această taxă se adaugă și alte cheltuieli obligatorii, precum onorariul notarului și taxele de înscriere în cartea funciară, care reprezintă aproximativ 1,5–2%, precum și comisionul agenției imobiliare, acolo unde există. În final, costurile de tranzacționare pot ajunge ușor la 10–12% din valoarea locuinței.
Să luăm un exemplu simplu.
O familie cumpără un apartament în valoare de 500.000 de euro într-un land unde taxa este de 6,5%. Numai impozitul pe transferul proprietății înseamnă 32.500 de euro. Dacă adăugăm notarul, înscrierea în registrul funciar și alte costuri, suma totală plătită peste prețul apartamentului poate depăși 50.000 de euro.
Din acest motiv, mulți proprietari aleg să nu se mute, chiar dacă locuința lor a devenit prea mică sau prea mare pentru nevoile familiei. Costul fiscal al unei noi achiziții este pur și simplu prea ridicat.
Economiștii numesc acest fenomen „blocarea mobilității rezidențiale” (lock-in effect). Oamenii rămân mai mult timp în aceeași locuință nu pentru că aceasta este cea mai potrivită, ci pentru că schimbarea implică un cost financiar foarte mare.
Paradoxal, Germania este una dintre țările cu cea mai redusă rată de proprietate asupra locuințelor din Uniunea Europeană, de aproximativ 47%, în timp ce peste jumătate din populație locuiește cu chirie. Sistemul fiscal și costurile ridicate ale tranzacțiilor sunt considerate unul dintre factorii care contribuie la această realitate.
Lecția: Germania demonstrează că taxele aplicate la cumpărarea unei locuințe nu influențează doar veniturile statului. Ele schimbă comportamentul oamenilor. Atunci când costul de a cumpăra sau de a vinde devine prea mare, piața își pierde din dinamism, tranzacțiile scad, iar familiile amână decizii importante, chiar și atunci când locuința în care trăiesc nu le mai răspunde nevoilor. Uneori, cea mai mare consecință a unei taxe nu este suma încasată la buget, ci faptul că oamenii aleg să nu se mai mute.
În majoritatea țărilor europene, o casă veche este adesea considerată un avantaj. Dacă este bine întreținută, valoarea ei poate chiar să crească în timp. În orașe precum Viena, Paris sau Londra, clădirile construite acum 100 sau chiar 200 de ani sunt printre cele mai scumpe și mai căutate de pe piață.
În Japonia, lucrurile stau aproape invers.
Din punct de vedere contabil și fiscal, clădirile rezidențiale se depreciază rapid. Pentru multe construcții din lemn, durata de viață fiscală este de aproximativ 22 de ani, iar pentru cele din beton armat de aproximativ 47 de ani. După această perioadă, valoarea fiscală a construcției ajunge foarte redusă, chiar dacă locuința este încă funcțională și bine întreținută.
Rezultatul este surprinzător.
Mulți cumpărători japonezi nu plătesc pentru casă, ci aproape exclusiv pentru terenul pe care aceasta este construită. Din acest motiv, nu este neobișnuit ca locuințe vechi de 30–40 de ani să fie demolate și înlocuite cu unele noi, chiar dacă ar mai putea fi folosite încă mulți ani.
Astăzi, în Japonia, terenul reprezintă adesea cea mai mare parte a valorii unei proprietăți, în timp ce construcția este privită mai degrabă ca un bun care se uzează în timp, asemănător unui automobil.
Acest model a fost influențat și de experiența Japoniei cu marile cutremure. Normele antiseismice au fost înăsprite în repetate rânduri, iar mulți cumpărători preferă locuințe construite după standardele moderne, ceea ce reduce și mai mult atractivitatea clădirilor vechi.
Lecția: Japonia demonstrează că modul în care statul evaluează și taxează proprietățile poate influența profund comportamentul pieței. Când sistemul fiscal și normele economice favorizează construcțiile noi, proprietarii sunt încurajați să reconstruiască mai des. În schimb, în multe state europene, unde clădirile istorice își păstrează sau chiar își cresc valoarea, proprietarii sunt motivați să le conserve și să le renoveze. Fiscalitatea nu influențează doar cât plătim în taxe, ci și cât timp alegem să păstrăm o locuință.
În ultimul deceniu, Coreea de Sud s-a confruntat cu una dintre cele mai rapide creșteri ale prețurilor locuințelor din Asia, în special în capitala Seul. În unele cartiere, prețurile apartamentelor aproape s-au dublat în doar câțiva ani.
Guvernul a considerat că o parte a problemei era reprezentată de investitorii care cumpărau mai multe locuințe în scop speculativ. Ca răspuns, între 2017 și 2021 au fost introduse o serie de măsuri fiscale:
Scopul era clar: să reducă cererea investițională și să facă locuințele mai accesibile pentru familiile care cumpărau prima casă.
Rezultatele au fost însă mixte.
Numărul tranzacțiilor speculative a scăzut, iar o parte dintre investitori au devenit mai prudenți. Cu toate acestea, prețurile au continuat să crească o perioadă, deoarece problemele structurale ale pieței nu dispăruseră: oferta de locuințe în Seul era limitată, cererea rămânea foarte ridicată, iar dobânzile erau încă reduse.
Ulterior, odată cu schimbarea contextului economic și creșterea dobânzilor, noul guvern a început să relaxeze o parte dintre aceste măsuri fiscale pentru a revitaliza piața și a evita blocarea tranzacțiilor.
Lecția: experiența Coreei de Sud arată că taxele pot reduce comportamentul speculativ și pot influența deciziile investitorilor, însă ele nu pot înlocui o politică locativă coerentă. Atunci când cererea este mare, oferta este insuficientă, iar economia trece prin schimbări importante, fiscalitatea reprezintă doar una dintre piesele unui puzzle mult mai complex. O taxă poate tempera piața, dar rareori poate schimba, de una singură, direcția prețurilor.
Estonia a ales o abordare diferită de majoritatea statelor europene. În loc să impoziteze atât terenul, cât și clădirea, impozitul anual se aplică în principal asupra valorii terenului, nu asupra construcției.
Ce înseamnă acest lucru în practică?
Să presupunem că doi vecini dețin terenuri identice. Unul investește 100.000 de euro pentru a-și renova casa, îi adaugă un etaj și îi crește eficiența energetică. Celălalt nu investește nimic și lasă clădirea în aceeași stare.
În multe țări, proprietarul care a investit va plăti un impozit mai mare, deoarece locuința sa valorează mai mult.
În Estonia, investiția în clădire nu conduce automat la creșterea impozitului anual, deoarece baza principală de impozitare este terenul. Astfel, proprietarii nu sunt descurajați să renoveze, să extindă sau să modernizeze locuințele.
Acest sistem urmărește un alt obiectiv: utilizarea eficientă a terenurilor. Dacă deții un teren valoros într-o zonă centrală și îl lași neutilizat ani la rând, vei continua să plătești impozit pentru acel teren. În schimb, dacă investești într-o construcție nouă sau într-o renovare, nu ești „pedepsit” printr-un impozit mai mare pe clădire.
În prezent, cotele de impozitare pe teren în Estonia sunt stabilite de autoritățile locale și se încadrează, în general, între 0,1% și 1% din valoarea impozabilă a terenului, în funcție de categoria terenului și de localitate. Există și facilități pentru terenul aferent locuinței principale, ceea ce reduce povara fiscală pentru multe familii.
Lecția: un sistem fiscal bine gândit nu urmărește doar să colecteze venituri la buget. El poate încuraja proprietarii să investească în modernizarea locuințelor și, în același timp, să descurajeze păstrarea terenurilor valoroase neutilizate. Uneori, modul în care taxezi proprietatea este la fel de important ca nivelul taxei în sine.
În ultima perioadă, și în Republica Moldova au fost propuse mai multe modificări cu impact direct asupra pieței imobiliare. Printre acestea se numără schimbările privind aplicarea TVA în sectorul rezidențial, impozitarea câștigurilor de capital mult mai dur, limitarea plăților în numerar la tranzacțiile imobiliare, precum și alte măsuri fiscale care influențează atât cumpărătorii, cât și dezvoltatorii și investitorii.
Fiecare dintre aceste decizii schimbă comportamentul participanților pieței imobiliare. Unele pot încuraja investițiile, altele le pot încetini. Unele pot genera venituri suplimentare la buget, dar în același timp pot reduce numărul tranzacțiilor sau pot modifica modul în care oamenii aleg să cumpere, să vândă ori să investească în locuințe.
Experiența altor state demonstrează că fiscalitatea nu trebuie analizată izolat și nici doar prin prisma încasărilor bugetare. O modificare aparent minoră poate produce efecte pe termen lung asupra pieței: poate reduce speculațiile, poate influența accesibilitatea locuințelor, poate stimula sau descuraja construcțiile noi și chiar poate schimba felul în care sunt dezvoltate orașele.
De aceea, orice modificare a fiscalității imobiliare ar trebui analizată cu maximă atenție, pe baza unor studii de impact și a experienței internaționale. Efectele unei taxe nu se văd doar în bugetul statului, ci și în deciziile pe care le iau milioane de oameni: dacă își cumpără o locuință, dacă investesc, dacă construiesc, dacă renovează sau dacă aleg să rămână acolo unde sunt, sau să emigreze pentru că nu își mai permit o locuință
Istoria demonstrează că taxele nu schimbă doar nivelul încasărilor la buget. Ele schimbă orașe. Schimbă arhitectura, deciziile familiilor, planurile investitorilor. Și, uneori, schimbă piața imobiliară pentru generații întregi.
Republica Moldova are nevoie de un sistem fiscal modern, echilibrat și predictibil, care să încurajeze dezvoltarea sănătoasă a pieței rezidențiale, fără a afecta accesibilitatea locuințelor.
Orice modificare a fiscalității imobiliare trebuie analizată atent, deoarece efectele ei se văd nu doar în bugetul statului, ci și în felul în care oamenii construiesc, cumpără, investesc și locuiesc. O politică fiscală bine gândită poate contribui la dezvoltarea unei piețe imobiliare mai stabile și mai accesibile. O politică fiscală greșită poate produce efecte care vor fi resimțite timp de zeci de ani.
Author: Victor Cernomorcenco
Analiză realizată de Victor Cernomorcenco, specialist în piața imobiliară din Chișinău și reprezentant Acces Imobil.
Disclaimer: Reproducerea, preluarea sau distribuirea datelor privind Indicele Imobiliar Acces Imobil este permisă numai cu indicarea sursei și includerea unui link activ către accesimobil.md.
